03.11.2012

Nu mai privi de jos la toţi,
Că ei, de fapt, sunt marii hoţi.
Aici, îţi sunt ai tăi copii şi glia,
Române, vino în România!
Îţi plângi în somn, fraţi şi surori,
Pentru străini, alţi cerşetori…
Veniţi acas’, cu mic, cu mare,
Veniţi, că România moare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Când vor dori să umilească,
Să vină-n Ţara Românească.
Nu mai întoarce, iar, obrazul,
Eşti fiul lui Mihai Viteazul!
Te-au ruşinat destul, de azi,
Vom face armate, din vii brazi.
Nu-i mai lăsa să te doboare,
Eşti fiica lui Ştefan cel Mare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Şi, de vreodată-ţi va fi greu,
Te rog, adu-ţi aminte,
În sufletul tău porţi, mereu,
A dacilor sorginte!
Române, vino-n România,
Te-aşteaptă ai tăi copii, şi glia…
Veniţi acas’, cu mic, cu mare,
Veniţi, că România moare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

29.06.2014

Prea plină-i de glorii esenţa,
Sunt oameni de piatră pe străzi,
Şi binele-i rău, şi răul e bine,
În mine-i nevoie de tine.

Se-aşterne urgia-ntre noi,
În linişti lipsite de linişti,
Şi mor repetat, şi mor nedorind,
Trăiesc nemurirea murind.

Speranţele zac pe hârtie,
O lume-i plecată în lume,
Şi-mi trece de tot, şi totuşi mă doare,
Lumina-i ucisă în soare.

Sunt voci care nu îmi vorbesc,
Sunt ochi ce din ochi mă feresc,
Şi vino, revino, şi pleacă din mine,
E simplu, e greu fără tine.

Afară mă strigă morminte,
Iar eu le respir dinainte,
Albul e negru, e negru-n veşminte,
Tăcere, furtună, cuvinte.

Dar tu cine eşti?

17.02.2015

Vin, şi nu se mai opresc.
se lovesc,
se lovesc,
se lovesc,
de colţurile stâncii.
Cu frunţile late, minunate,
îşi înfig, în bietele suliţe,
trupurile de soldaţi medievali,
unele mai bătrâne ca altele,
unele mai înalte ca altele,
altele mai rotunde decât cercul.
Au ochii crescuţi în loc de picioare,
şi privesc de-a susul în josul.
În loc de mâini au crengi.
Se agaţă cu ele de păsări polare,
până în ţările reci.
În loc de burtă au o gaură neagră,
scobită de un vierme
înainte sa devină fluture,
să zboare.
Le doare!
Chopin cântă şi moare,
intr-o cameră la etajul îngerilor.
Caii galopează pe marginea unui bloc
din Piaţa Romană.
La numărul 9, stă Dumnezeu
de vorbă cu un eu,
despre cum se lovesc,
lovesc,
lovesc,
cuvânt, după cuvânt, după cuvânt,
de când nu am mai fost,
şi sunt.

28.11.2014

Ce frig, de o vreme, se lasă,
În simţuri mi-e frig, ne-ncetat,
Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă,
Şi tu, doar cu tine-ai plecat.

Ce rău m-a cuprins fără tine,
De-atunci, şi de când nu mai eşti,
Ce rele sunt iernile-n mine,
Şi tu, ca şi ele, îmi eşti!

Şi câinii mei latră la mine,
Nici eu nu mai sunt cum eram,
Se-aşterne zăpada în mine,
Şi eu te presimt, de la geam!

Şi–mi pare că vii, şi nu eşti,
Din toate îmi pleci, repetat,
Şi tot ce-ai lăsat, şi îmi eşti,
E iarna în care-ai plecat.