„Mihăiţă Macoveanu, un trubadur frumos şi incorigibil în demersul său de a
schimba o lume cenuşie şi plicticoasă, în una ipotetic desăvârşită.”

Melania Cuc

Veniti ca Romania moare03.11.2012

Nu mai privi de jos la toţi,
Că ei, de fapt, sunt marii hoţi.
Aici, îţi sunt ai tăi copii şi glia,
Române, vino în România!
Îţi plângi în somn, fraţi şi surori,
Pentru străini, alţi cerşetori…
Veniţi acas’, cu mic, cu mare,
Veniţi, că România moare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Când vor dori să umilească,
Să vină-n Ţara Românească.
Nu mai întoarce, iar, obrazul,
Eşti fiul lui Mihai Viteazul!
Te-au ruşinat destul, de azi,
Vom face armate, din vii brazi.
Nu-i mai lăsa să te doboare,
Eşti fiica lui Ştefan cel Mare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Şi, de vreodată-ţi va fi greu,
Te rog, adu-ţi aminte,
În sufletul tău porţi, mereu,
A dacilor sorginte!
Române, vino-n România,
Te-aşteaptă ai tăi copii, şi glia…
Veniţi acas’, cu mic, cu mare,
Veniţi, că România moare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Drag Eminescu115.01.2014
 
Dor cu dor, păduri puţine,
Dulce graiu-ţi, românescu’,
Bate vântu-n vânt, şi-mi vine
Să-ţi mai scriu, drag Eminescu.
 
Să-mpresori întreaga ţară,
De niciunde, peste tot,
Din Constanţă-n Timişoară:
Eşti român, fii patriot!
 
Scump bădie, ca pe-atunci,
Ne-au întemniţat avarii.
În mizerie, pe brânci,
Suntem sclavi, stăpâni mai-marii.
 
Văzut-ai! Cu toate acestea,
N-au pus preţ pe vorba ta.
Uite-aşa, ni s-a dus vestea:
Eşti român, n-ai ce mânca!
 
Eu ţi-am moştenit iubirea...
Sunt sărac, sărac şi mic,
Dară fala, prea-cinstirea,
E a celui de nimic.
 
Tu, a tot nemuritor,
Cât mai pot oare-ndura?
Copil simplu, din popor,
Sunt bolnav de ţara mea!
 
În cuvânt, cuvinte-ai pus,
Cine n-are mai citească,
Şi te-ai dus, şi te-ai tot dus,
Tocmai pe bolta cerească.
 
Mai coboară-te-napoi,
Şi, din când în când, la noi,
Să ne-mparţi, din doi în doi,
În „smintiţi”, şi în ciocoi.

Poemul unei tragedii29.06.2014

Prea plină-i de glorii esenţa,
Sunt oameni de piatră pe străzi,
Şi binele-i rău, şi răul e bine,
În mine-i nevoie de tine.

Se-aşterne urgia-ntre noi,
În linişti lipsite de linişti,
Şi mor repetat, şi mor nedorind,
Trăiesc nemurirea murind.

Speranţele zac pe hârtie,
O lume-i plecată în lume,
Şi-mi trece de tot, şi totuşi mă doare,
Lumina-i ucisă în soare.

Sunt voci care nu îmi vorbesc,
Sunt ochi ce din ochi mă feresc,
Şi vino, revino, şi pleacă din mine,
E simplu, e greu fără tine.

Afară mă strigă morminte,
Iar eu le respir dinainte,
Albul e negru, e negru-n veşminte,
Tăcere, furtună, cuvinte.

Dar tu cine eşti?

Ecoul17.02.2015

Vin, şi nu se mai opresc.
se lovesc,
se lovesc,
se lovesc,
de colţurile stâncii.
Cu frunţile late, minunate,
îşi înfig, în bietele suliţe,
trupurile de soldaţi medievali,
unele mai bătrâne ca altele,
unele mai înalte ca altele,
altele mai rotunde decât cercul.
Au ochii crescuţi în loc de picioare,
şi privesc de-a susul în josul.
În loc de mâini au crengi.
Se agaţă cu ele de păsări polare,
până în ţările reci.
În loc de burtă au o gaură neagră,
scobită de un vierme
înainte sa devină fluture,
să zboare.
Le doare!
Chopin cântă şi moare,
intr-o cameră la etajul îngerilor.
Caii galopează pe marginea unui bloc
din Piaţa Romană.
La numărul 9, stă Dumnezeu
de vorbă cu un eu,
despre cum se lovesc,
lovesc,
lovesc,
cuvânt, după cuvânt, după cuvânt,
de când nu am mai fost,
şi sunt.

Iarna fara tine28.11.2014

Ce frig, de o vreme, se lasă,
În simţuri mi-e frig, ne-ncetat,
Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă,
Şi tu, doar cu tine-ai plecat.

Ce rău m-a cuprins fără tine,
De-atunci, şi de când nu mai eşti,
Ce rele sunt iernile-n mine,
Şi tu, ca şi ele, îmi eşti!

Şi câinii mei latră la mine,
Nici eu nu mai sunt cum eram,
Se-aşterne zăpada în mine,
Şi eu te presimt, de la geam!

Şi–mi pare că vii, şi nu eşti,
Din toate îmi pleci, repetat,
Şi tot ce-ai lăsat, şi îmi eşti,
E iarna în care-ai plecat.

I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

2021 MIHĂIȚĂ MACOVEANU