Fost-a cum n-a fost până o mai fi.
Dar-ar să mai dea Domnul într-o zi.
Răsturnate vremuri, grele la cântar,
Dat-au ţării unu’ cum nu-i altu’ iar.
Şi ţâpa din gură,
fără de măsură:
– Io mi-s Iancu a lu’ Jianu,
D-am spăriat cât-ai divanu’,
Şi mă duc, şi mă duc iară,
Treci în ţol de mi te scoală!
Aida-hai, haiduci călare,
Când la umbră, când la soare,
Sai cuţât dân cingătoare,
Şărpii le mai dea răcoare
Şi iar frunză de cicoare,
Plumbii sară dân pistoale,
Hoitarii le dea târcoale,
Aida-hai, haiduci călare, Hai!
Din hăt-sus în vale şi de la mijlocul,
Ceata lui prăvale, norii galbini humă.
Braţe lângă braţe, fier din fier s-adună.
La Vidin şi Plevna vin a lua „norocul”.
Otomani, boieri,
care mai de care,
Muşcă din pământuri,
cătând a scăpare.
Iancu şi ai lui au a mi le-mparte
Pentru fiecare câte-o altă moarte.
Roşu mai e focul ce-l aduce cioclul,
’Nalţă în văzduhuri umbre şi cenuşi,
Iadul se coboară spre ai lui supuşi,
Bocete de ghiavoli împresoară locul.
Vede Iancu unul ce nu sta la sfadă.
Iute cum e vântul, primenit în straie.
Şi porni-nspre dânsul, cu voinici grămadă,
Fluierând de până paltinii se-ndoaie.
În codru roşit de sânge,
Haiducu’ mi-l şi ajunge:
– Unge fugi, măi gospodare,
Dă dai iute dân picioare?
Stai să-ţi zâc vreo doo, trei,
Naş de plozi şi de fomei.
Vină dă-ţi propteşte ciocu’,
Ici, în palmile-astea doo,
I-li-lii pârli-te-ar focu’,
Ți-am păstrat o moarte nouă!
Şi când mi-l înşfacă, cu puterea lui,
În adânci desişuri se mai poticnesc.
Caii în copite, grabnic, îl pohtesc.
Vin haiducii, vin, nu se mai opresc.
– Iancule, ce viaţă!
Iancule, ce moarte!
Jăleşte boierul, în miez de pădure.
Iancu îi răspunde, fără să se-ndure:
– Totul ne adună, totul ne desparte!
Om fără de lege, frământat de teamă,
Celui mai sărman nu i-ai dat crezare
Şi i-ai rupt grumajii să îţi dea ce n-are.
Unde e dreptatea? Nu e, bag de seamă.
Niciun adăpost n-o să vă ascundă,
Nicio alinare cât o să mai fiţi
Şi cuţâtu’ ista o să vă pătrundă
De, de-acuma-ncolo, să mă pomeniţi!
– Iancule, viteazule, iartă de păcate
Pe mojicu’ ’cesta ce ţi-o fost în cale!
Dau cu semnătură, eu, Măriei Tale,
– O sută de cai şi-mi dă libertate!
– N-am a-ţi da boiere, că nu e la mine,
Rogu-te, nu-mi cere ce nu am nici eu,
Tot ce-am pentru tine e pumnalul meu,
La mormântul tău, preoţii se-nchine!
Vină de-mi arată cum ai fost om drept,
Că, de-atâta vorbă, nu mai am răbdare.
Lupilor li-i foame, nu cunosc iertare,
Plumbii din pistoale cer să-ţi stea în piept.
Ce fereşti acolo cu-atâta trufie,
De priveşti întruna cu un colţ de ochi?
– N-am nimic, jupâne, spune-mi dă deochi!
D-ale gurii, zău... fomile să-mi ţie.
– Da, boiere? Bine! Fie cum zici tu!
Ia să văd, arată… şi te las în pace.
Însă, de mă minţi, jur că de amu
Vă stârpesc şi urma, neam de dobitoace!
Fălos altădată, searbădul jurat
Tremura ca iarba… zisu şi făcutu…
Deznodându-şi sacii burduşiţi ce-avutu
Prinşi la brâu de aur, fir cu fir legat.
Cât vedeai cu ochii nu puteai încape
Câtă avuţie avea să se-arate.
– Cinşpe ani cătat-am a-ţi cârpi vreo două!
Zis-a Andri Popa, un haiduc vestit.
Tu scrâşneai dân dinţi de-atâţia arginţi!
Iancule, îl iartă şi ni-l lasă nouă!
– Luaţi de-aici şi strângeţi!
Iancu se aude. Şi la tanti Ana, nea Ion
Fieraru, Moş Gică săracu’, la săraci, oriunde,
Daţi câte-s aicea, să-nmoaie amaru’.
Cum e treaba dară? Cum ne fuse vorba?
Îşi îndreaptă ochii către miazăzi.
Răspunde, coţcare, se sleieşte ciorba!
Câţi or fi ca tine, ştii tu sau nu ştii?
– Iartă, n-oi mai face să mai iau în veci,
Tu închide ochii, lasă-mă să plec!
Eu prin calea voastră nu am să mai trec
Şi voi spune asta nobililor zeci.
– Spune-le boiere, spune-le atunci
C-am urât hoţia şi-am urât minciuna.
Tunurile mele vor trudi întruna,
Dintre munţi cu creste, dintre văi adânci.
Se îngână-n zare glas de bocitoare,
Lacrime din sânge curg dinspre izvoare.
Iancu îi dezleagă funia ce-i strânge
Mâna de-altă mână, fedeleş legate.
Îl privi de-aproape: Ai vrut libertate!
Dintr-un semn făcutu că-l stropi cu sânge.
– Nu meriţi să-ţi las gloanţele în spate
Să te necinstească, omule cu bani.
Eşti de viţă-aleasă şi dân neamuri mari,
Du-te-n drumul tău şi nu te abate!
Neştiind acuma nici pe unde-a prinde,
Auzind boierul, fuga mi-l cuprinde.
Cum îşi pierde seama: Vă rămână-aminte,
Pungaşul pe bani sufletul îşi vinde!
Clocoteşte cerul, tună şi se-adună,
Frunzele se-ncruntă, urlă lupii-a foame,
Din bârloguri sute, sute se îngână,
Mi-l miros a sânge şi-l petrec în cale.
Şi mi-l înmulţiră, şi mi-l împărţiră,
Să nu crească-n loc fir de paţachină,
Între ierburi care crească şi sporească,
Făr’ de buruiană, turmele s-o pască.
Haiducii călare, haiducii strigau
Copiii din sate, toţi se minunau:
– Te cunosc pădurile, te iubesc făpturile,
Iancule, măi Iancule!
Iancu din plămânu-i tâuie mai tare:
– Hai, hai, hai şi iarăşi hai,
Când pe jos şi când pe cai,
Dă şi tu de unde n-ai,
Ca să ai de unde dai…
Hai!
Aida-hai, haiduci călare,
Când la umbră,
când la soare,
Sai cuţât dân cingătoare,
Şărpii le mai dea răcoare
Şi iar frunză de cicoare,
Plumbii sară dân pistoale,
Hoitarii le dea târcoale,
Aida-hai, haiduci călare, Hai!
11.08.2014
Comments powered by CComment