Ploua infernal,
ÅŸi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniÅŸtiÅ£i, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îÅ£i spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoÅŸi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
ÅŸi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aÅŸ mai fi vrut să se sfârÅŸească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
