„Mihăiţă Macoveanu, un trubadur frumos şi incorigibil în demersul său de a
schimba o lume cenuşie şi plicticoasă, în una ipotetic desăvârşită.”

Melania Cuc

Veniti ca Romania moare03.11.2012

Nu mai privi de jos la toţi,
Că ei, de fapt, sunt marii hoţi.
Aici, îţi sunt ai tăi copii şi glia,
Române, vino în România!
Îţi plângi în somn, fraţi şi surori,
Pentru străini, alţi cerşetori…
Veniţi acas’, cu mic, cu mare,
Veniţi, că România moare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Când vor dori să umilească,
Să vină-n Ţara Românească.
Nu mai întoarce, iar, obrazul,
Eşti fiul lui Mihai Viteazul!
Te-au ruşinat destul, de azi,
Vom face armate, din vii brazi.
Nu-i mai lăsa să te doboare,
Eşti fiica lui Ştefan cel Mare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Şi, de vreodată-ţi va fi greu,
Te rog, adu-ţi aminte,
În sufletul tău porţi, mereu,
A dacilor sorginte!
Române, vino-n România,
Te-aşteaptă ai tăi copii, şi glia…
Veniţi acas’, cu mic, cu mare,
Veniţi, că România moare!

Avem o ţară aşa frumoasă,
Noi cerşim, din casă-n casă,
Avem şi munţi, avem şi mare,
Noi n-avem de mâncare!
Te plâng şi râuri, şi poteci,
De câte ori de-acasă pleci,
Nu-ntinde mâna la stăpân,
Ridică-te, că eşti român!

Drag Eminescu115.01.2014
 
Dor cu dor, păduri puţine,
Dulce graiu-ţi, românescu’,
Bate vântu-n vânt, şi-mi vine
Să-ţi mai scriu, drag Eminescu.
 
Să-mpresori întreaga ţară,
De niciunde, peste tot,
Din Constanţă-n Timişoară:
Eşti român, fii patriot!
 
Scump bădie, ca pe-atunci,
Ne-au întemniţat avarii.
În mizerie, pe brânci,
Suntem sclavi, stăpâni mai-marii.
 
Văzut-ai! Cu toate acestea,
N-au pus preţ pe vorba ta.
Uite-aşa, ni s-a dus vestea:
Eşti român, n-ai ce mânca!
 
Eu ţi-am moştenit iubirea...
Sunt sărac, sărac şi mic,
Dară fala, prea-cinstirea,
E a celui de nimic.
 
Tu, a tot nemuritor,
Cât mai pot oare-ndura?
Copil simplu, din popor,
Sunt bolnav de ţara mea!
 
În cuvânt, cuvinte-ai pus,
Cine n-are mai citească,
Şi te-ai dus, şi te-ai tot dus,
Tocmai pe bolta cerească.
 
Mai coboară-te-napoi,
Şi, din când în când, la noi,
Să ne-mparţi, din doi în doi,
În „smintiţi”, şi în ciocoi.

Poemul unei tragedii29.06.2014

Prea plină-i de glorii esenţa,
Sunt oameni de piatră pe străzi,
Şi binele-i rău, şi răul e bine,
În mine-i nevoie de tine.

Se-aşterne urgia-ntre noi,
În linişti lipsite de linişti,
Şi mor repetat, şi mor nedorind,
Trăiesc nemurirea murind.

Speranţele zac pe hârtie,
O lume-i plecată în lume,
Şi-mi trece de tot, şi totuşi mă doare,
Lumina-i ucisă în soare.

Sunt voci care nu îmi vorbesc,
Sunt ochi ce din ochi mă feresc,
Şi vino, revino, şi pleacă din mine,
E simplu, e greu fără tine.

Afară mă strigă morminte,
Iar eu le respir dinainte,
Albul e negru, e negru-n veşminte,
Tăcere, furtună, cuvinte.

Dar tu cine eşti?

Ecoul17.02.2015

Vin, şi nu se mai opresc.
se lovesc,
se lovesc,
se lovesc,
de colţurile stâncii.
Cu frunţile late, minunate,
îşi înfig, în bietele suliţe,
trupurile de soldaţi medievali,
unele mai bătrâne ca altele,
unele mai înalte ca altele,
altele mai rotunde decât cercul.
Au ochii crescuţi în loc de picioare,
şi privesc de-a susul în josul.
În loc de mâini au crengi.
Se agaţă cu ele de păsări polare,
până în ţările reci.
În loc de burtă au o gaură neagră,
scobită de un vierme
înainte sa devină fluture,
să zboare.
Le doare!
Chopin cântă şi moare,
intr-o cameră la etajul îngerilor.
Caii galopează pe marginea unui bloc
din Piaţa Romană.
La numărul 9, stă Dumnezeu
de vorbă cu un eu,
despre cum se lovesc,
lovesc,
lovesc,
cuvânt, după cuvânt, după cuvânt,
de când nu am mai fost,
şi sunt.

Iarna fara tine28.11.2014

Ce frig, de o vreme, se lasă,
În simţuri mi-e frig, ne-ncetat,
Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă,
Şi tu, doar cu tine-ai plecat.

Ce rău m-a cuprins fără tine,
De-atunci, şi de când nu mai eşti,
Ce rele sunt iernile-n mine,
Şi tu, ca şi ele, îmi eşti!

Şi câinii mei latră la mine,
Nici eu nu mai sunt cum eram,
Se-aşterne zăpada în mine,
Şi eu te presimt, de la geam!

Şi–mi pare că vii, şi nu eşti,
Din toate îmi pleci, repetat,
Şi tot ce-ai lăsat, şi îmi eşti,
E iarna în care-ai plecat.

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul - ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

2023 MIHĂIȚĂ MACOVEANU